Aștern peste verde rugină pustie, Îmbrac o șosetă de lână pufoasă, Alung cu o mână păsări golașe, Mulg oaia și capra și cânt iar acasă. M-așez pe un pat de frunze obosite, Pun capul pe lavița murdară de toamnă, Noroi peste cizme, în păr și pe masă, Miros de gutui coapte - arse...
Ați observat că atunci când anumiți oameni nu găsesc argumente să își susțină o idee, care întâmplător duce clar la un tip de discriminare, apelează la sintagma comunism? Nu mai întreb dacă a fost chiar așa de negru acel comunism, pentru că, prin natura umană, vor ieși la suprafață doar lucrurile și amintirile rele, negative... Așa că, hai să povestim la modul general, că doar excepții vor fi întotdeauna...
Nu am prins eu mulți ani de comunism strălucit, însă i-am prins pe ultimii... anii de colaps ai comunismului, anii aceia despre care se presupune că au fost cei mai răi, atât de răi încât oamenii nu au mai suportat și au făcut rezoluție peste revoluție, se zice din popor... Și îmi aduc aminte că sistemul românesc nu funcționa foarte diferit de acum. De exemplu, a fost odată ca niciodată, că și de ar fi fost și de n-ar fi fost lumea tot ar fi uitat... o vreme a comunismului, când toată lumea știa de frica securiștilor și pârâcioșilor (Acum e altfel? Da, e la fel!), când toată lumea respecta șefii, nu pe amărâții cu minte, de genii nici nu pomenim, care puteau să facă o diferență, ci pe cei care aveau putere, și nu îi respectau de drag ci de frică (Acum e altfel? Da, e la fel!), când cei cu bani = poziție socială îi tratau pe ceilalți = oameni de rând cu sictir și lipsă de respect (Acum e altfel? Da, e la fel!), când funcțiile intrau prin față și beneficiau de diverse și multe avantaje, iar tălpașii ștergeau preșurile pe din dos (Acum e altfel? Da, e la fel!), când se făcea abuz de funcție, abuz de putere, abuz de prostie, abuz de îngâmfare, abuz de nesimțire... (Acum e altfel? Da, e la fel!). Hm... și atunci ce era diferit? ... Ah! Țara era prosperă cât de cât, unii ar spune foarte bogată...acum nu se mai vede, s-a furat cam tot și ce nu s-a furat s-a stricat, așa că nu putem demonstra, și doar nu o să ne luăm după statistici. Tinerii aveau dreptul de a se școli într-o meserie, nu doar în teorii ilustrative, acum sunt șomeri cu diplome. Nu mâncam otrăvuri modificate genetic... Hmmm, adică în pământul nostru creștea sămânța așa de nebună?! Ntz ntz... Simțul civic era o obligație, nu era om să nu știe planta un copac sau da cu sapa, acum nu ne mai trebuie, păpăm cauciuc și ciungă, chiar și turbo. Cetățeanul mai mergea la cenacluri, acum scuipă semințe prin parcuri. Copiii alergau în fața blocului păziți pe rând de câte o vecină, acum stau cu o mamă, o bunică și 2 bone în țarcuri special amenajate. Nu o să-mi dau mai mult cu părerea pentru simplul motiv că eram fragedă prin 89, iar din cărți vorbește toată lumea. Dar gândesc și eu că poate nu comunismul era stricat dom'le! Oamenii ăștia de trăiesc pe tărâm românesc îs stricați! Dar ei sunt altfel acum, nu? ei nu mai sunt comuniști... Deci să recapitulăm, tot ce se întâmpla și tot ce făceau oamenii în acele vremuri era comunist. Aoleo! Păi ce ne facem, fraților?! Știți voi ce făceau cel mai des comuniștii? Respirau, dom'le! Trageți repede aer în piept și țineți-l acolo până trece democrația, zău așa! Nu fiți comuniști! Și pentru că în nenorocitul ăla de comunism se gândea statul să aibă populație sănătoasă și aptă de muncă și câteva minți strălucite să aibă cu ce se lăuda republica, erau asigurate niște drepturi vitale, chiar dacă aveau în atașament șpaga din dotare... Nu, nu prea e altfel acum cu șpăguța, mai lipsește pe ici pe colo... ca și atunci. Dar acum, acum vorbește lumea: "de unde să mai dea statul, băi comuniștilor?"
De unde, de unde? Păi... știm cu toții câteva exemple de mulți bani de la bugetul statului folosiți nu tocmai ortodox... Cam de acolo ar putea să mai dea statul... și pentru sănătate și pentru educație... Că bag de seamă, nu banii lipsesc statului roman, ci lucruri mai simple, precum conștiința, transparența și bunul simț...
Dar și fraza aceasta se așază de obicei în contextul comunismului; păi cum tovarășe, să aibă statul grija cetățeanului plătitor de taxe? Doamne feri! Și uite așa mai stau nițel și eu și mă intreb: oare țările astea mai răsărite, unde cetățenii sunt cam mulțumiți în general, cum ar fi Canada, Germania, Franta... (mai sunt și altele) țările astea sunt așa de comuniste încât să se îngrijească de sistemul de sănătate și de educație pentru populație...? Dar Danemarca? Așa de comunistă să fie încât să se implice în atâtea campanii agresive de creștere a populației? Doar nu realizează că au nevoie de oameni?! Păi cum, tovarăși, doar în comunism era încurajată natalitatea. Nu mai faceți copii! Hai, gata! Închideți aprozarul! Ce state! Mai și susțin că sunt civilizate... iar noi îi credem, îi invidiem... Și când colo, sunt toți niște comuniști. Fac balcanicii hrăpăreți de râs, zău așa... Mai ales pe cei care pretind că sunt ei mari democrați cinstiți, care sprijină și apără drepturile și libertățile fundamentale ale bietului cetățean... și că îi arată calea spre lumină... adică spre robie veșnică. Ia să plătiți, măi, aerul pe care îl respirați, că numai în comunism era gratis! Ce-i destrăbălarea asta?! Să ne fie rușine că avem pretenții de la statul român! Un stat în care discriminarea de orice fel este susținută de la cel mai înalt nivel, un stat care promovează non-valori pe bandă rulantă, mai repede decât banda de bagaje de la aeroport... Ai bani, trăiești, dacă nu... ești degeaba, nici șpagă nu poți să dai... fraiere! Și de aia ești comunist!
Semeață, solitară, cu zâmbet larg și neînțeles în privire, atinge mantia nopții ca pe propria-i împărăție... Nu este stea s-o distragă, nu este val să-l audă, este doar liniștea nopții cu strigătele-i mute... Nu trece praf de stele, rămâne urma gândurilor fugare... Nu se aude pulsul cerului, doar inima ce-i tremură... Mama, care este masculinul de la semilună? Colț de suflet :) Mama, de ce două semiluni nu formează un cerc? Pentru că le este teamă să se privească... sau poate sunt oarbe... de strălucirea lor.
Cateva momente pot fi catalogate drept magice, acele momente cand zambesti deschis, cu pofta de viata, de care te bucuri la intensitate maxima pentru ca stii ca nu se vor repeta. Nu le analizezi, nu iti este teama de ele, nu le ascunzi, ci doar ti le insusesti, le respiri si le impartasesti acelora care vad nu doar privesc, asculta nu doar aud, acelora care vor sa se bucure de viata si care stiu sa ofere mai mult decat primesc, acelora carora nu le este teama sa traiasca. Apoi dispar... Si reintri in calmul monoton, te intorci la gandurile haotice si refuzi in continuare orice poate deveni calculat, orice te-ar putea indeparta de bucuria de tine, de bucuria oamenilor ce te inconjoara sau care doar trec pe langa tine, care se lasa observati si admirati. Cum sa inveti sa te bucuri de lucruri simple atunci cand preferi sa iti impui limite? Cum ai putea oferi daca preferi sa pastrezi o imagine ireala a ceea ce esti de fapt? Cum ai putea sa traiesti daca doar pretinzi? Cum ai putea sa primesti daca nu stii sa oferi? Intrebari clasice dar cu raspuns diferit sau neinsusit... Indiferenta, in cele din urma, este un stil de viata. Cat conteaza sa stii sa respecti mai mult decat esti respectat descopera doar cel care pretuieste a doua sansa... la fericire, la viata... Magic or not... noi alegem...
marți, 10 ianuarie 2012
Îmi plac pelicanii...
S-a întâmplat vara trecută, când într-o obişnuită seară de weekend am ieşit cu prietenii din nou în club. Party party, vorba verisoarei mele Kitty, toate bune şi frumoase până când ne-am hotărât să plecăm către casă şi a trebuit să vânăm un taxi.
De ce povestesc despre asta? Pentru că a fost o întâmplare interesantă şi am considerat că merită spusă, chiar dacă după aproape o jumătate de an.
Am ieşit astfel din True club grupându-ne pe zone care cu cine să meargă acasă şi am purces către grămada de taxiuri de la barieră. Eu şi X zărim un Pelicanul, restul fiind doar taxiuri no name, ne privim curios şi ne întrebăm: hm, pelicanul... cred ca am mai mers doar o dată cu ei, tu? Nu, eu deloc, dar au acelaşi tarif ca Meridian, hai să urcăm. Şi aşa am făcut.
Cum era normal, indicăm direcţia şi pornim. Nu ajungem însă la prima curbă căci taximetristul este avertizat de către şoferul unei maşini de teren să îl urmeze în direcţia opusă celei spre care ne îndreptam noi. Nedumeriţi, îl întrebăm pe taximetrist ce se întâmplă şi îi reamintim destinaţia. Acesta ne răspunde bulversat că cel care i-a făcut semn este şeful lui şi trebuie să îl asculte, să oprească şi pe urmă continuă cursa.
Bine, bine, am zis noi, îl asculţi dar nu te plimbi prin Bucureşti în timpul cursei noastre, la 5 dimineaţa, când abia aşteptăm să ajungem acasă. Domnul trecut de 40 de ani, însă, ştia una şi bună: lui i-a spus şeful să îl urmeze şi să tragă imediat pe dreapta. Dreapta şefului era mai lungă căci am oprit după câteva minute, când acesta a coborât din maşina sa şi s-a îndreptat spre cea în care eram noi.
La acest moment iritarea devenise deja vizibilă pe feţele noastre vizavi de impertinenţa acestor domni. De unde să ştim noi dacă era sau nu şeful lui..., şi cum îşi permitea nenea ăsta să ne deturneze? Şi ca şi când nu ar fi fost suficient, în stânga noastră apare o altă maşină pe care nu am distins-o iniţial. Iată-ne aşadar la 5 dimineaţa, într-o intersecţie aproape pustie, în centru ce-i drept, flancaţi de o maşină de teren şi o limuzină. Şi trebuie să recunosc, nici cele 2 personaje care au coborât din limuzina din stânga, nici ”şeful” din dreapta şi prietenul lui nu erau deloc nişte micuţi. Ne privim iarăşi cu nedumerire şi ne rostim vorba cea de toate zilele: what the fuck?
Nu apucăm să ne enervăm mai tare căci cele două portiere din spate sunt deschise de către personajele abia amintite. Şi cu un aer de seriozitate, dar şi un zâmbet politicos, ceea ce ne-a surprins şi mai mult, ne poftesc afară din maşină. Nu vă imaginaţi că am sărit... doar era taxiul nostru, noi l-am ales şi trebuia să ne ducă acasă.
Ceea ce a urmat cu siguranţă a întrecut o farsă de camera ascunsă, căci domnii s-au grăbit să explice după un bună dimineaţa şi scuzele de rigoare, înmânându-ne cartea de vizită: ”compania noastră de taximetrie – Pelicanul, vă mulţumeşte că ne-aţi ales în această seară şi vă oferă o plimbare cu limuzina până la destinaţie.” WOOOW!
Mă uit la X, X se uită la mine şi până să apucăm să mai spunem ceva ne dăm seama că deja ieşisem din taxi şi fără a mai simţi oboseala am zburat în limuzina care ne aştepta.
Cum s-au strecurat pe străduţele înguste din cartier nu mai contează :)), au fost perseverenţi şi au căutat soluţii pentru a ajunge cât mai aproape, curajul lor fiind de apreciat.
O campanie de marketing pe care am îndrăgit-o şi pentru care îi felicitam! De atunci îmi plac şi mai mult pelicanii :d.
Conform principiilor sănătoase pe care am eu convingerea că le-am primit de acasă, a avea încredere în oameni nu înseamnă să trăieşti pe altă planetă. Cel puţin pentru noi, cei care ne considerăm decenţi şi demni de a fi prieteni. Cu siguranţă că valorile nu sunt aceleaşi pentru toţi şi la fel de cert că unii oameni s-au născut cu minciuna pe buze şi cu rânjete ipocrite.
Respir falsitate în fiecare zi şi asta începe să devină frustrant. Indiferent unde ai fi şi cât de bine dispus, te simţi poluat de prostie, răutate, invidie, minciună, laşitate.
Şi-atunci nu pot să nu mă întreb, deşi în van, unde au rămas bucuria, bunul simţ, sinceritatea, aprecierea, dorinţa de face lucruri bune şi frumoase, de a face o diferenţă? Sunt convinsă că fiecare dintre fidelii ipocriziei îmi vor da dreptate şi îşi vor pune aceleaşi întrebări pentru că falsitatea nu mai este doar un atribut ci însăşi viaţa lor.
Aceştia sunt oamenii care trăiesc din cărţile sfătoase, sau în limbaj popular visează cai verzi pe pereţi, şi îşi creează propria lor lume, nu una ”de vis”, nu una frumoasă, ci una în care duşmanii lor, adică cei pe care îi invidiază cu ardoare, cad seceraţi de prostia din jurul lor şi le lasă lumea picioare. Poate le-ar fi mai de folos să se accepte aşa cum sunt şi cu ceea ce au. S-ar putea să devină brusc fericiţi şi să râdă şi de altceva decât de oamenii din jurul lor.
Invidia... mâncătoare de suflete, aşa o văd eu. În loc să încerci să îţi dezvolţi o personalitate armonioasă este probabil mai uşor să râvneşti la ce are altul şi să faci răutăţi gratuite, să pretinzi şi să nu oferi nimic sau să oferi fals. Nu contează dacă acel lucru este pozitiv sau nu, dacă este reprezentativ sau nu, contează că altuia îi şade bine cu el. Nu contează ce se întâmplă în spate sau în continuare, ci doar ce se vede. Asta din punctul meu de vedere este superficialitate negativă. Şi o numesc astfel deoarece există şi o superficialitate pozitivă, aceea în care începe să ţi se rupă de cei mai sus şi mai jos menţionaţi. Dacă însă reptiluţele astea ar fi transpuse în viaţa persoanelor la ale căror ”bucurii” sau ”satisfacţii” râvnesc, ar fi foarte posibil să rămână dezamăgite şi să nu facă faţă întregului pachet, să îşi dorească să se întoarcă în papucii lor comozi şi să îşi dea seama că nu au ştiut să preţuiască ce au avut. Dar luaţi... e super ofertă!
Mda... ştiu că probabil dacă am fi toţi la fel şi am gândi la fel ceva nu ar fi în regulă, iar lumea s-ar întoarce cu susul în jos. Hm... nu, stai... lumea e cu susul în jos, principiile şi bunul simţ nu mai sunt lucruri de valoare ci piedici. Şi atunci despre ce scriu eu aici?
A! Da, despre sinceritate şi încredere... utopii fireşti ale oamenilor naivi. Din fericire, pot încă să mă consider unul dintre naivii norocoşi care pot să-şi numere prietenii pe mai mult decât degetele de la o mână.
Încrederea... mmm, în ce constă? În lucruri simple şi palpabile, care se văd, se simt şi care te fac să zâmbeşti. Când se pierde? Când apare desconsiderarea, adică lipsa de respect, indolenţa, răutatea, poate un pic de paranoia. Cât de uşor se poate câştiga? Păi, cred că este suficient să aduci un plus în viaţa cuiva, poate uneori doar un cuvânt sau o îmbrăţişare caldă şi sinceră, pentru ca celălalt să se deschidă zâmbitor. Cât de uşor se poate pierde? Foarte uşor, atunci când încalci limita bunului simţ, a intimităţii la care fiecare om are dreptul, când arăţi cu degetul înainte de a te uita în oglindă, când uiţi părţile bune şi te pierzi în temeri de care interlocutorul tău nu se face vinovat şi pe care nici măcar nu le-a creat căci ele vin din trecut, când îi scormoneşti viaţa şi o răstălmăceşti după bunul tău plac.
Nu spun că nu ar fi greu ca, atunci când oamenii fac lucruri similare sau au reacţii similare care te afectează într-o oarecare măsură, să nu-i cataloghezi la fel, să nu faci un tipar după care i-ai croi pe toţi. Este dificil să nu laşi trecutul să îţi afecteze raţionalul, dar este dificil şi să încerci să priveşti acea persoană ca înainte, fără a te întreba cu ce te va mai jigni mâine sau peste câteva ore.
Cât de uşor poţi să îţi recapeţi încrederea în cineva? Eh, foarte greu dacă nu chiar mission impossible, mai ales atunci când se persistă în greşeală. Un picuţ mai uşor poate atunci când persoana vrea să se corecteze şi îşi recunoaşte vina cu voce sigură şi ochii larg deschişi. Asta însă nu înseamnă că mâine trebuie să o ia de la capăt!
Căci pentru a te bucura de încrederea cuiva trebuie să fii sincer, iar dacă cealaltă persoană nu ştie sau nu vrea să aprecieze sinceritatea ta şi degajarea ce survine din simplitatea faptului că eşti o carte deschisă, înseamnă că nu merită nici măcar să îţi aduci aminte că v-aţi cunoscut vreodată.
Dacă atunci când un prieten are mai multă nevoie de tine îi întorci spatele, dacă atunci când are nevoie de încurajare nu faci altceva decât să împroşti cu noroi, atunci scara ta de valori şi principii are fisuri grave.
Despre cum să pierzi oamenii de lângă tine merită o listă de cinste :). Mă voi gândi la ea.
